Haina jurnalismului

cafea/ceai/eu, my ghosts, silence

Jurnalismul cultural e o formă organizată şi structurată a curiozităţii. În civil, îţi poţi hrăni curiozitatea dezordonat, acceptând din orice direcţie orice fel de răspunsuri pentru întrebările tale. Odată ce-ţi pui haina jurnalistului însă, lucrurile se schimbă. Cauţi metodic, selectând cu grijă sursele şi verificând fiecare detaliu înainte de a-l îmbrăţişa. Nu laşi nicio clipă deoparte pasiunea pentru subiectul curiozităţii tale, însă ceea ce s-ar cuveni să te ghideze câtă vreme porţi haina jurnalismului e responsabilitatea pentru alţii înaintea propriei pasiuni. Nu faci jurnalism pentru tine, ci pentru ceilalţi.

Dacă ar fi să folosesc primul cuvânt care-mi vine în minte legat de jurnalismul cultural, acela e cuvântul “mişto”. Adevărul e că-mi vine tare greu să descriu în cuvinte senzaţia pe care-o încerc atunci când cineva se declară de acord să îmi acorde un interviu ori când artistul pe care l-am fotografiat în concert îmi spune că i-a plăcut ce-am reuşit să obţin. E mişto să primeşti CD-uri gratis pentru a le asculta şi a scrie ulterior o recenzie. E mişto să vezi concerte gratis doar pentru că ai fost acreditat ca fotograf şi ai apăsat un buton din primul rând, vreme de 3 piese.

E atât de mişto să fii parte activă din lumea asta, încât lumea pică uşor în păcatul de a crede că ceea ce faci nu e, de fapt, muncă. Cât de greu poate să fie să scrii 3 aliniate despre un album? Cât de greu poate să fie să faci nişte poze? Cât de greu o fi să te gândeşti la 5 întrebări pentru un interviu? De fapt şi de drept, în multe momente e îndeajuns de uşor – pasiunea ta pentru ceea ce faci e de vină pentru asta. Nu te grăbi să tragi o concluzie însă, fiindcă nu e mereu aşa.

În spatele unei fotografii reuşite stau sute de ore de şcoală şi alte sute de ore în care înveţi pe viu cum să momeşti inspiraţia. În spatele unei recenzii de album sau al unui interviu stau zeci de ore în care te-ai informat despre istoria artistului sau formaţiei cu bune şi rele, ore în care ai citit şi alte interviuri ori ai ascultat şi alte materiale din discografie – poate ţi-ai găsit timp să urmăreşti şi un documentar. În spatele unei cronici de concert stau ore în care ai urmărit presa fizică sau online, încercând să afli cum s-au desfăşurat până acum concertele din turneu şi ce-a făcut artistul în cauză în trecut.

Ai nevoie de toate astea ca să poţi înţelege evoluţia unui artist. Ai nevoie de toate astea ca să poţi cuprinde în cuvinte sau imagini detalii pe care un om obişnuit sau un telefon mobil nu le va găsi, căci nu va şti că trebuie să le caute.

Ai nevoie de toate astea fiindcă jurnalismul (da, chiar şi cel cultural!) e o profesie, nu un hobby. Tot ce-am spus mai sus e foarte important pentru mine fiindcă vreau să cred că munca pe care o fac acum mă va transformă cândva într-un jurnalist bun. Nu sunt singurul care vrea asta, dar suntem (în utima vreme, cel puţin) tot mai puţini.

Va avea oare jurnalistul soarta lustragiului ori coşarului? Câtă vreme acceptăm acreditări confirmate cu câteva ore înainte de începerea evenimentului, câtă vreme ne adaptăm discursul orgoliilor din tribuna oficială, câtă vreme nu tragem un semnal de alarmă la finalul lecturii unui text neinspirat şi nedocumentat (dar publicat), haina jurnalismului va strânge tot mai mult praf şi riscă să devină de nepurtat.

1. Oameni de Lut

Album. File de poveste, my ghosts

Stiam inca din ianuarie 2013 ca primul nostru material trebuie sa fie acel fir de legatura intre ce-a fost si ce trebuie sa devina Proiectul Tivodar. Ce-i drept e drept, la acea data habar n-aveam ca din trei vom ajunge sapte intr-un rastimp de cateva luni – voiam, insa, o evolutie si speram ca ea se va petrece.

Planificasem albumul in liniile sale generale: stiam ca vom avea 12 piese pe material si la acea data hotarasem ca materialul va insemna aducerea la maturitate a celor mai bune din piesele noastre. Procesul de selectie ne-a dat nitel de furca, dar am ajuns la capat: aveam o foaie de hartie cu 12 titluri de piese. Totul parea simplu: trebuie doar sa cantam, dupa ce Adrian Cristescu ne face semn ca s-a apasat “Record”. La final, socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din studio.

Oameni de lut” e una dintre piesele cu care am fost cu totii de acord – nici n-avea cum sa fie altfel, caci “Oameni de lut” e unul dintre cele mai importante cantece in istoria noastra.

Inainte de editia 2009 a festivalului de folk “Om Bun”, ajunsesem sa visez piesa in cauza: ma intalneam cu Alex Nichita aproape zilnic pentru a o repeta. Voiam sa facem impresie buna la cel de-al doilea festival la care concuram, dupa “dezastrul” de la Calarasi. Proiectul Tivodar exista ca duo, in formula ce avea sa devina stabila, abia de 2 luni si aveam multe de de dovedit. Premiul Special al Juriului la editia 2009 a festivalului “Om Bun” a fost o surpriza pentru absolut toata lumea si ne-a dat incredere sa continuam. Au urmat multe concursuri si multe premii iar astazi, dupa atata vreme de-atunci, sunt sigur: in acea seara am castigat pentru ca am cantat “Oameni de lut”.

Nu sunt sigur daca e valabil si astazi, insa am certitudinea ca, pentru foarte multa vreme, “Oameni de lut” a fost piesa favorita a Ioanei. A ascultat-o in Alive Club inainte sa ne cunoastem personal, i-a ramas in minte si poate ca fara “Oameni de lut”, Proiectul Tivodar n-ar fi devenit un trio in formula in care l-ati cunoscut la inceputul anului trecut.

Suntem o echipa care functioneaza foarte bine live – asta ne place mult. Din acest motiv, insa, la capitolul inregistrari au fost si piese care ne-au dat de furca, fiindca n-am reusit initial sa prindem “pe banda” spiritul de care aveam nevoie. “Oameni de lut” a fost una dintre ele: pur si simplu nu ne puteam obisnui cu ideea de metronom care sa ne ghideze pasii. Ne-am apucat de piesa in aprilie 2013 si-am incercat fara succes diverse variante de ritm tobosaresc, diverse orchestratii – orice am fi facut, rezultatul ne parea nepotrivit.

Track-urile pastrate, pentru inceput, au fost chitara si vocea mea alaturi de vioara inregistrata de Alex intocmai asa cum o stabilisem cu ani si ani in urma. Intr-o pauza de lucru la “Frica”, l-am rugat pe Alex Cismaru sa inregistreze si el una-doua chitari ritmice, pentru a ne face o idee asupra felului in care distorsul ar trebui sa sune in piesa. Lunile treceau, insa, fara sa gasim solutia finala.

Salvarea acestei piese s-a numit Claudiu Purcarin. Piesa se afla intr-un stadiu mai mult decat nefinisat atunci cand Nasu’ a ascultat-o prima oara, intr-o seara de la mijloc de noiembrie 2013. Nu ne gandeam ca s-ar mai putea intampla vreun miracol. Al treilea take a fost cel pastrat, iar piesa a dobandit din acea seara exact identitatea pe care o cautasem, fara succes, pana atunci. Cateva minute de munca au rescris povestea piesei: track-uri noi pentru bass si chitara electrica au aparut cu foarte mare usurinta, ulterior, iar ultima adaugire a fost si cea mai speciala. In camera de control s-a apasat “rec” iar Ioana a inregistrat partile ei vocale pe varianta de studio a primei piese Proiectul Tivodar pe care a indragit-o.

Astazi, “Oameni de lut” este piesa ce deschide albumul nostru de debut, intitulat “Autoportret”.

Autoportet de poveste. Introducerea.

Album. File de poveste, my ghosts, Uncategorized

2 saptamani.

Parca ar fi si-acum miercuri, 28 mai. Nu reusesc sa ma trezesc din bucuria ce m-a inundat la sfarsitul serii aceleia: o sala intreaga se ridicase in picioare si ne aplauda pe noi, tocmai pe noi… Nu reusesc sa ma trezesc, insa trebuie: sunt multe lucruri de facut si abia astept ca surprizele pe care le schitam acum sa prinda contur si sa va intalniti si voi cu ele.

Albumul e gata. Albumul exista: acum 2 ani, parea aproape imposibil. Acum doi ani ma temeam, in secret, ca n-o sa putem duce aventura asta la capat. Astazi pot spune fara sa ma tem ca e cea mai frumoasa aventura prin care trupa a trecut pana acum. Am avut si am alaturui cea mai faina gasca din lume: muzicieni unul si unul, prieteni dragi care au inteles povestea din spatele cuvintelor si au vrut sa fie parte din ea. Le multumesc tuturor: de-aici, de pe insula mea, Proiectul Tivodar are cu mult mai mult de 7 membri.🙂

Urmeaza la rand 12 povesti. Daca aveti albumul, fiecare din povestile astea va fi un companion placut al ascultarii. Daca n-ati reusit inca sa ajungeti la el (sau el n-a reusit inca sa ajunga la voi), povestile astea pot fi motorul de care e nevoie pentru ca intalnirea sa se produca.

A fost odata…

Matematica din spatele muzicii.

Buna seara, Galati!

Live

Au trecut 4 ani de la unul dintre cele mai importante momente din scurta istorie a trupei noastre. Trofeul festivalului de folk Baladele Dunarii a fost primul pe care Proiectul Tivodar a reusit sa-l castige, la nici 6 luni de repetitii in formatul de duo. Au mai urmat si alte trofee, insa nu vom uita niciodata festivitatea de premiere la capatul careia am fost anuntati castigatori: a fost primul nostru trofeu si s-a intamplat sa il sarbatorim chiar de ziua lui Alex Nichita.

Un an mai tarziu am revenit la Galati si ni s-a intamplat din nou ceva nemaipomenit: am cantat in deschiderea domnului Nicu Alifantis. Ne amintim cu drag aplauzele voastre, prin tesatura fina a ploii ce-a cazut in acea seara.

De-atunci n-am mai reusit sa aducem muzica noastra la Galati… dar situatia e pe cale sa se schimbe.

Astazi, muzica Proiectului Tivodar inseamna in egala masura distors-ul din rock, poezia din folk si profunzimea din blues, iar echipa noastra aduce pe scena 7 muzicieni.

Galatiul se schimba si el:  anul acesta, stadionul “Portul Rosu” gazduieste prima editie a Danube Rock Festival iar lineup-ul e impresionant: trupe tinere deschid, pe rand, 3 seri de festival ale caror headlineri vor fi Holograf, Zdob si Zdub, Cristi Minculescu&Nutu Olteanu Supergrup, URIAH HEEP.

Dupa 4 ani, Proiectul Tivodar aduce albumul de debut, “Autoportret”, pe scena Danube Rock Festival. Suntem bucurosi sa deschidem cea de-a doua zi de festival. Daca vreti sa cunoasteti noua echipa PT si sa puneti mana pe albumul nostru de debut, ne vedem sambata, 21 iunie, de la 7 seara, la Galati.

 

Autoportret. Declaratie de independenta.

Live, multumesc

A fost un vis.

Privirea putea taia, curioasa, semiintunericul. De-oparte si de alta a scenei, doua coloane de lumina descopereau salii pline sapte oameni fani, aflati in fata celui mai important examen. Nu-i vorba nici de licenta, nici de doctorat, admiterea in Academie sau in randul oamenilor cu carnet de conducere. Aproape patru sute de oameni respirau acelasi aer in sala Teatrului Elisabeta, dornici sa afle ce se-ntampla la lansarea primului album de studio al Proiectului Tivodar.

E greu sa va spun ce s-a intamplat de fapt. Aveam totul pregatit in cele mai mici detalii si eram siguri ca o sa iasa bine. S-a dovedit ca nu poti planifica totul si ca ii e foarte usor Sortii sa-ti intoarca asteptarile. Daca ati fost alaturi de noi, ati fost martori: ce s-a intamplat pe scena vreme de aproape doua ore n-a fost un concert. Astazi, la o saptamana si-o zi de la acele clipe, o pot spune convins – Teatrul Elisabeta a gazduit mai mult decat un concert. Pe 27 mai, am primit in dar, cu totii, un vis implinit.

Nu prea ai cum sa faci cronica unui vis implinit. Obiectiv poti, desigur, vorbi despre toate minunile intamplate pe scena multumita celor care au acceptat sa ne fie invitati: maiestria cu care Sasi Vuscan si-a inserat efectele magice adanc in tesatura pieselor noastre, amprenta speciala a interventiilor marca Blade Strings ori imposibilitatea de a rezista uimirii cand il vezi si auzi pe Claudiu Purcarin cantand la tobe.  Le multumesc din toata inima findca ne-au fost alaturi.

Subiectiv vorbind, pot sa va spun doar ca o plasa fina din uimire, teama, curaj si nerabdare s-a tesut iute, de-ndata ce am pasit pe scena, peste fiecare din noi. Ar fi putut sa fie altfel: sufocati de emotie, toti 7 am fi stat in fata voastra la fel cum cerbul ingheata in lumina farurilor. Ai fi putut taia linistea cu cutitul. N-a fost sa fie asa – v-am cantat si ne-ati auzit asa cum nu s-a mai intamplat vreodata.

Foto by Studioul de Baza

 

 

 

 

 

 

 

Autoportret” e o declaratie de independenta. Scapata din stransoarea oricarui gen muzical clar conturat, muzica noastra e libera sa fie exact ceea ce isi doreste: uneori e folk si poezie, alteori e rock din cel mai pur. Cateodata, muzica noastra are aroma de blues si tutun de pipa. Uneori, va cantam pe limba batranului jazz, alteori duelul viorilor te-ar putea pacali sa crezi ca asculti interpretarea moderna a unei partituri de muzica clasica.

Ce simt eu ca-i sigur, dincolo de toate aceste etichete, e ca dupa ce veti asculta ultima piesa de pe album o sa vreti mai mult. Nu va fie teama sa ne cereti. La lansare n-a fost bis, dar ne revansam la concertul urmator. Ne vedem in sala?

p.s.:  Multumesc tuturor celor care au venit pe 27 mai, la intalnirea cu “Autoportret”-ul cel nou. Aplauzele lor ma fac sa cred ca poate are un sens sa continui.

Un soi de epifanie

my ghosts, silence, Unsorted. Undefined

Voi dormi cand o sa mor.

Toate-s bune pana simti ca oboseala s-a insinuat atat de profund in fibra corpului tau incat tine loc de puls. Pleoapele ard si parca doare mai mult sa stai cu ochii inchisi decat sa continui sa privesti minunea ce te-nconjoara. Cafeaua e doar un alt soi de apa plata si nu-ti gasesti locul nicaieri.

Fuga de odihna e boala grea, dar cateodata merita din plin. Cateodata se-ntampla sa stai, lipsit de putere, pe canapea. Privesti, tamp, un bec ce palpaie in vreme ce sunete imperfecte de vioara si chitara spinteca, orgolios, aerul. Duelul e inegal, inutil si interesant totodata. Batalia argumentelor aprinde spiritele hranite cu mancare libaneza si Glenlivet. Se aprind si degetele pe gatul viorii si-atunci realizezi, peste toata oboseala sufocanta, ca se intampla ceva: oamenii canta. Oamenii chiar canta. Oamenii astia faini care s-au adunat in jurul tau iti stau, pe scena si-n muzica, alaturi pana la capat. Oamenii astia talentati pana peste poate chiar cred in tine.

Am invatat aseara ca suntem un Grup in feluri in care intunericul propriilor demoni nu-mi permisese sa vad pana acum. Cateodata e bine atunci cand pleoapele ard si parca doare mai mult sa stai cu ochii inchisi decat sa continui sa privesti – iti pot aparea in fata ochilor detalii pe care treaz nu le-ai fi perceput. Somnul ratiunii nu naste intotdeauna monstri – cateodata, el poate reaprinde prietenii.

PT

 

Albumul intai. File de poveste.

my ghosts

Va veni curand si ziua aceea in care voi simti intre degete coperta de carton lacuit. O sa miroasa a proaspat iesit din tipar si-o sa-mi placa la nebunie. Am sa deschid coperta in intregime, lasand cd-ul sa respire larg aerul nesanatos al Bucurestiului. Am sa zambesc, gandindu-ma ca intr-un oras plin de beton si sperante pierdute ca cel in care traim, cd-ul asta poate fi o lumina. Speram din tot sufletul sa va placa.

2xAlex, 2x chitara electrica.

Lumina s-a aratat intai intr-un inceput de ianuarie 2013. Statusem noi de vorba intens in ultima vreme si-am hotarat: a trecut destul timp. Poate ca un album e o chestie complicata si poate ca nu suntem gata inca, dar… cand o sa fim gata cu adevarat? Era seara si Ioana a fugit nitel mai repede de la munca. Ne-am asezat comod in fotoliile din camera de control a studioului Maxima Records, alaturi de Adrian Cristescu, si-am inceput sa punem pe hartie planurile pentru primul album Proiectul Tivodar.

Subsemnatul, inregistrand.

A fost o evolutie, din orice unghi ai privi.

Intai de toate, din prisma echipei insasi. La prima discutie legata de album (cea in care am pus pe hartie bugete si-am tentat sa stabilim un ritm de lucru), eram doar 3: eu, Alex si Ioana. Acum, cand pregatim cantecele pentru primul drum din viata lor – cel catre studiourile de masterizare din Statele Unite, suntem 7: ni s-au alaturat Alex Cismaru, Alex Neagu, Daniela Curcan si (din postura de invitat permanent) Mihai Movileanu.

Ioana in fata microfonului.    

Mai apoi, din prisma muzicii insasi. Am inceput prin a alege ceea ce ni se parea a fi mai bun din ce-a fost. Cinci dintre piese sunt, deci, vechi compozitii ale grupului din perioada in care doar eu si Alex insemnam Proiectul Tivodar – cea mai veche dintre ele, cantata live foarte rar, a fost scrisa in 2006. Veti asculta, insa, mai mult decat o recapitulare a ce-a fost: restul pieselor de pe album (jumatate plus 2, ca sa fiu…precis) s-au nascut, incet-incet, in ultimii doi ani. Exceptand doua dintre ele, le-am cantat si le vom canta pe toate live. Pe album, insa, le veti auzi nitel… altfel.

Mihai Movileanu si chitara bas

In cele din urma dar nu in ultimul rand, albumul intai e drumul pe care-am incercat a grabi pasul spre tinta de a fi mai buni. Exceptand diverse sunete electronice si efecte, totul a fost inregistrat live: voci, chitare, viori, violoncel, bass, pian, tobe. Prin urmare, s-au tras duble cat pentru 5 albume si anumite parti instrumentale ori vocale s-au refacut de mai multe ori pana la cea mai potrivita versiune. Ii multumim lui Adi pentru nesfarsita rabdare cu care ne-a ghidat prin hatisul variantelor provizorii. Dupa prima ascultare, o sa vedeti: munca depusa vreme de-un an si patru luni a dat rezultate faine.

Nasu’ Purcarin, la treaba🙂

Daca tot a venit vorba despre subiect, trebuie sa va spun ca partitura de tobe e chiar una foarte speciala. Ne bucuram sa va dezvaluim ca il veti asculta alaturi de noi, in cazul majoritatii pieselor aflate pe disc, pe unul dintre cei mai versatili tobosari ce vietuiesc pe plaiurile mioritice: Claudiu Nasu’ Purcarin.

Alex si Daniela.

Alex si Daniela.

 

Socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din studio: planificasem sa lansam albumul in martie si uite ca suntem la jumatatea lui aprilie si inca n-am terminat. Vestea buna e ca in sfarsit suntem aproape si ca, daca totul merge (macar de-acum incolo) asa cum speram, va vom invita la lansare cu putin inainte de Ziua Copilului. Atunci va fi ziua in care voi simti intre degete coperta de carton lacuit. O sa miroasa a proaspat iesit din tipar si-o sa-mi placa la nebunie. Am sa zambesc, gandindu-ma ca intr-un oras plin de beton si sperante pierdute ca cel in care traim, cd-ul asta poate fi o lumina. Speram din tot sufletul sa va placa.

Toti suntem putin luati

Unsorted. Undefined

Oamenii incearca de cand lumea sa faca din putin ceva mai mult. Pe plaiurile astea, activitatea a devenit religie, sport national: mai toata lumea isi doreste bogatie din nimic si viata fara griji in schimbul unui singur efort – respirarea. Desigur, avem si exceptii. Exceptiile astea capoteaza, insa, mai devreme sau mai tarziu, fiindca realizeaza tragica inutilitate a normalului in lumea asta schizoida. Nu mi-e frica sa generalizez, fiindca vad asta la toti, inclusiv la mine: poporul roman e ca personajul principal din bancul ala cu tipul care se roaga lui Dumnezeu pentru noroc la Loto, dar nu-si cumpara bilet de joc.

Intr-o lume normala, toate sunt puse la punct: un show de zile mari, sold out legal, cu sunet bun, sala plina si publicul fericit. Intr-o lume normala, presa conteaza pentru organizatori si public aproape la fel de mult ca si artistul de pe scena. Am vazut concerte pe-afara si stau marturie: se poate.

Nu si la noi. La noi e altfel. La noi afaceristii s-au prins ca parca ar fi ceva foame de muzica buna live (ca doar nu poti trai la infinit cu mizeriile de studio promovate de radio si tv), dar s-au prins si ca inca n-am iesit din mentalitatea comunista a lui “ne multumim cu cat primim, e bine si-asa”. Din pacate, adevarul e la mijloc: au dreptate si Lix si Bogdan-Liviu Constantinescu. In Romania, entertainment-ul e, scuzati-mi expresia, o curva batrana pe care cica n-o mai vrea nimeni, desi toti o abuzeaza – nici organizatorii, nici presa, nici publicul. Daca stau sa ma gandesc bine, nici artistii insisi nu-s prea departe.

Nu cred ca avem un public educat sa vina la concertele mari pentru eveniment in sine. Rare exceptii se-nregistreaza in cazuri ca Roger Waters, Lady Gaga ori Peter Gabriel, unde oamenii vin fiindca au auzit ca e un spectacol misto, cu scena mare si “se da cu artificii” la final. In rest, la concerte si festivaluri oamenii vin sa bea si sa socializeze – in ordinea asta a prioritatilor. Nici nu ma mir ca s-au scumpit jetoanele atat de mult – daca tot curge berea din dozatoare, macar sa curga cu profit serios, nu-i asa? Concertele mici sunt si ele vaduvite de un public real, din aceleasi motive: muzica nu mai e vehicul pentru un mesaj ci a devenit, mai nou, doar un fundal pentru altceva.

Desigur, mai sunt si cei care vin la eveniment ca sa filmeze sau sa faca poze ori cei care au primit, pur si simplu, invitatia moca si s-au gandit sa apara. Adauga-i pe cei care vin fiindca au primit sarcina de la facultate sa aplaude vartos daca vor sa treaca anul. Scoate-i din calcul pe toti astia si ramanem cu foarte putin public sincer la concertele de pe la noi, iar asta e tare trist pentru cei de pe scena

… care, la randul lor, au dileme. Sa cant ce simt sau ce se da pe radio?

Sa faci arta inseamna, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, sa accepti conditia concertelor cu public putin (prin urmare, cu putine incasari), desfasurate in locuri nepotrivite cu “ajutorul” unei sonorizari nepotrivite. Desigur, ar putea veni mai multa lume la cantarile tale daca s-ar afla cine esti si ce faci, dar promoterii nu-s interesati de educarea maselor ci de profit, prin urmare nu esti pe lista lor.

Poate ca-i firesc sa fie asa pana la un punct, toata lumea trebuie sa traiasca din ceva. Totusi, in afara Sistemul a invatat ca e bine sa existe si supapa necomercialului, fiindca e sanatos sa ai alternative si fiindca, uneori, chiar si necomercialul vinde acceptabil. Unii artisti au gasit, datorita sustinerii, calea de mijloc intre comercial si arta, iar asta le permite sa nu compromita mesajul. La noi e altfel. La noi, sa faci arta inseamna sa vii cu bani de-acasa, sa te promovezi, lansezi si vinzi singurel. Iti vor cumpara discurile doar cei care ajung la concerte, fiindca nu esti in magazine fara suportul unei case de discuri serioase. Te vor difuza doar radio-uri online de care-au auzit 30 de insi fiindca nu exista posturi de nisa reale in afara de Guerilla – si ei emit, de ceva vreme, doar in online. Arta si mesajul tau ajung, in masura covarsitoare, doar la prieteni care stiu deja cine esti si ce faci.

De partea cealalta, promotorii si producatorii gandesc mecanismul ca o afacere din care sa scoata cat mai mult posibil, ca-i criza. Respectul pentru public este dictat doar de puterea de cumparare pe care acea categorie o are. Cand ai gasit reteta succesului, o aplici cat de des se poate si-ncerci constant sa o imbunatatesti, ca sa castigi mai mult. Conteaza mai putin ca parte din headlineri nu mai vin la eveniment, ca ai declarat concertul “sold out” desi 40% din sala e umpluta cu invitatii pe care nici nu stii daca cei in cauza le vor onora. Conteaza atat: banii sa vina.

Mai e in “cadru” si presa de specialitate, pe care n-o prea respecta nimeni – nici n-ar avea motive, cata vreme majoritatea “opiniilor” de presa sunt texte caldute ce uita sa prezinte realitatea in defavoarea unei imagini frumoase (ca doar vrem acreditare si la urmatorul concert, nu?). Fotografii afla regulile oficiale abia la fata locului iar reporterii n-au un loc al lor de unde sa-si poata face profesionist treaba – replica clasica este “gasiti-va si voi un loc in sala”. Parte din vina o poarta organizatorii flamanzi sa vanda orice loc se poate, dar la mijloc e si impotenta ideatica ori lipsa de coloana vertebrala a jurnalismului cultural romanesc. Studiati, va rog, anunturile de evenimente postate pe majoritatea portalelor de profil. Cate din ele reproduc cu copy/paste comunicatul de presa? Raspunsul e simplu: toate. Fa un exercitiu de memorie si aminteste-ti cand ai citit ultima cronica mai putin favorabila la adresa unui mare eveniment…

Cum spuneam, adevarul e la mijloc: au dreptate si Lix si Bogdan-Liviu Constantinescu. Oamenii incearca de cand lumea sa faca din putin ceva mai mult. Pe plaiurile astea, activitatea a devenit religie, sport national: mai toata lumea isi doreste bogatie din nimic. Nu mi-e frica sa generalizez, fiindca vad asta la toti, inclusiv la mine: vina pentru situatia actuala in piata entertainment-ului se-mparte intre publicul lipsit de preferinte reale (exceptand berea, poate), cronicarii lipsiti de personalitate si atitudine si organizatorii lipsiti de perspectiva. Vina ca-i naspa e a noastra, a tuturor si intr-un final, tot noi ar trebui sa fim si salvarea mult-asteptata.

Repetam in direct

Live

Sambata trecuta, Proiectul Tivodar a cantat pentru prima oara intr-o noua formula, in direct la Radio3Net.

“Sala de repetitie” a gazduit echipa noastra in urmatorul line-up: Stefan Tivodar (voce/chitara), Ioana Purcarea (voce), Daniela Curcan (vioara), Alex Nichita (vioara/chitara), Alex Cismaru (chitara), Mihai Movileanu (chitara bas) si Alex Neagu (baterie).

Iata ce-a iesit.  Playlist de 10 piese (9 proprii si-un cover), intrebari cu raspuns deschis si o atmosfera faina-tare.  Speram sa va placa.